Istoric comună

Istoria locurilor, păstrează urme din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului (elemente ce aparţin Culturii Monteoru). Cele mai multe date şi referiri la zonă Magurei fac trimitere la perioada feudalismului din secolele XIV-XVI, în care aşezările omeneşti s-au constituit, cu prioritate, pe locul celor vechi. Satele s-au format că părţi fntarite ale Episcopiei Buzăului, astfel că în 1558 Comuna Măgură apare menţionată alături de metohul Parscov.
Prin aceste locuri a trecut, spre Transilvania, Mihai Viteazul, care i-a împroprietărit pe mulţi localnici cu moşia Ciutei, ca răsplată pentru faptele lor de arme. Aşadar, mulţi dintre locuitorii zonei făceau parte din categoria ţăranilor liberi, moşneni. În amintirea acestui moment a fost ridicată Fântână lui Mihai Viteazul, grup statuar realizat de sculptorul Gheorghe Coman.
În anul 1762 este construită în satul Ciută biserică cu hramul Intrarea în Biserică a „Maicii Domnului”, lăcaş de cult aflat pe lista monumentelor istorice de arhitectură din judeţul Buzău.
În secolul al XVIII-lea dezvoltarea economică continuă, a dat naştere legăturilor de schimb stabilite Tntre aşezările apropiate, sau cele depărtate, Buzău – Braşov, prin drumurile comerciale care au început să se evidenţieze pe valea Buzăului şi a Niscovului. Tot în acest secol documentele consemnează o sporire a producţiei agricole; în aşezările de pe cursul superior şi mijlociu al râului Buzău, săptămânal se făceau schimburi cu produse agricole din câmpie şi meşteşugăreşti din zonă dealului.

În anul 1811 este menţionat schitul de călugări Nifon, pe vremea ierodiaconului Nifon, care a ridicat aici o bisericuţă de lemn şi tot în acest timp sunt menţionate cele şapte izvoare cu apa sărată, sulfurata şi iodurata.
În anul 1838, aprilie, sunt menţionate şcolile din Măgura şi Unguriu, iar în anul 1842 se amintesc numele învăţătorilor şi numărul scolarilor – 17 în Măgură şi 18 în Unguriu. În 1842, locuitorul Nicolae Pacleanu, ajutat de stareţul Constandie, a refăcut schitul Nifon, iarm 1860 a ridicat biserică cimitirului. La jumătatea secolului, în anul 1858, este menţionată biserică Cetăţuia care, în anul 1866, este vizitată de Regele Carol I.
Pentru această perioada există mai multe referiri în legătură cu activitatea schitului Nifon. Episcopul Dionisie Româno a deschis la 1 octombrie 1861 o şcoală cu internat la Schitul Nifon, „unde vin şcolari – spune el – din diferite comuni pentru învăţături mai înalte decât acelea ce se predau în şcolile săteşti”. Aşadar, elevii proveneau din mediul sătesc, urmând să între apoi în seminarul eparhial ca externi.

Tot la Nifon, în 1861, episcopul Dionisie Romano reamenajează băile sulfuroase de aici, cheltuind personal 500 de galbeni. El se adresă în 1862 Serviciului Sanitar din Ţara Românească, amintind că acestea ar putea servi cu succes oştenilor bolnavi, dacă s-ar construi special o clădire pentru ei, deoarece „este bine că alăturea edificiului de soldaţi religioşi să se aşeze un altul pentru soldatul aparatoriu al patriei, când acesta suferă fiziceşte”. Astfel, în anul 1868, generalul Davilla înştiinţa pe organizatorul lor că 49 grade inferioare din mai multe garnizoane au obţinut aprobarea să vină aici la tratament.
Băile erau cunoscute în toată ţara şi datorită asistenţei medicale deosebite, asigurată de un medic specialist italian, al cărui mormânt se află situat în stânga intrării în cimitir.

Primul spital rural din judeţul Buzău se înfiinţează tot în clădirile fostului schit de la Nifon susţinut din fonduri ale guvernului având în dotare 32 de paturi. Acest spital este integrat în categoria spitalelor rurale ale statului şi a fost înfiinţat că urmare adoptării Legii din 26 iunie 1881 care stabilea normele de organizare şi funcţionare a spitalelor rurale.

Concentrarea populaţiei în zonă s-a datorat și procesului de migrare a păstorilor transilvăneni, care au trecut Carpații pentru întinsele fânețe și pășuni ale zonei Măgura. Populaţia venită a format cătune pe lângă așezările umane și a ocupat versanții dealurilor alcătuind așa numitele tentacule din satul Măgura. Ciuta s-a dezvoltat înglobând cătunele moşnenilor Ciuteni, cătunul Vernescu, Palanca și Fintești, care s-au unit, în principal, obligate de cadrul natural, în majoritate accidentat, redus ca suprafaţă pentru construcții.

În afară de agricultură, locuitorii se ocupau cu arta meşteşugărească – dulgherie, tâmplărie, rotărie, cismărie, fierărie, cojocărie precum şi arta cioplitului în piatră şi olăritul.
În strânsă legătură cu tradiţia străveche a cioplitului pietrei în zona Buzăului a fost ideea organizării pe aceste locuri a unei tabere de sculptură modernă.
Astfel, în 1970, în poiana Mănăstirii Ciolanu, de sub Cetăţuie, din iniţiativa Uniunii Artiştilor Plastici şi a Consiliului Popular Judeţean, a luat fiinţă Tabăra de sculptură Măgura, reprezentativă nu numai pentru judeţul nostru, ci şi pentru anvergura culturii naţionale a secolului XX, numită aşa pentru că piatra se procura de pe raza comunei Măgura iar cioplitorii, care ajutau pe sculptori, erau din satele Ciuta şi Măgura.
Sufletul, organizatorul şi liantul acestei tabere a fost sculptorul Gheorghe Coman. A fost programată ca vreme de 16 ani 16 sculptori (mai exact 163), mereu alţii, să vină să lucreze în poienile Măgurii. La final, artiştii donau judeţului lucrările. În cei 16 ani, în lunile august şi septembrie, pe dealurile Măgurii s-a sculptat intens, iar alături de artişti consacraţi au lucrat şi renumiţi cioplitori în piatră din satele apropiate, Măgura şi Ciuta. Când fenomenul s-a încheiat, au rămas 256 de lucrări în piatră, pe care unii critici de artă chiar le socotesc capodopere, ce se întind pe 21 ha, devenind astfel „un fapt de artă care s-a impus de la sine”.
În aceste lucrări sunt reprezentaţi, cu valoare de simbol, conducători ai strămoşilor şi apoi ai poporului român, de-a lungul veacurilor, precum şi unele figuri legate de istoria locurilor (Grupul statuar Mihai Viteazul, Doamna Neaga realizate de sculptorul Gheorghe Coman). În expoziţie se află şi multe alte piese sculpturale, unele cu subiecte religioase.
Au fost strânse, într-o reprezentativă colecţie, exemplare deosebit de valoroase de sculptură în piatră realizate de-a lungul timpului în zonă, de la vestitele cruci din piatră de Istriţa până la ghizdurile de fântâni – întâlnite la tot pasul în întreaga zonă a Buzăului.
Este unica fânâna în formă de cupă, cioplită în piatră de meşterii localnici, tocită pe alocuri de mâinile oamenilor care s-au oprit în vremuri lângă ea să-şi potolească setea. În acest muzeu în aer liber sunt mărturii ale unei culturi străvechi în piatră, unelte de muncă şi obiecte legate de ocupaţiile populaţiei, teascul sau „linul” (din piatra de Istriţa) pentru făcut vin, şi „tăvălugul” pentru treierat. Sunt piese rare, interesante nu numai pentru cercetătorul etnograf, ci şi pentru vizitatorul dornic să vadă elemente originale, inedite, legate de trecutul ocupaţiilor, de cultură populară locală.

În 1972, doi oameni de cultură, sculptorul Gheorghe Coman şi publicistul Corneliu Ştefan, după prima ediţie a taberei de la Măgura, au avut iniţiativă de înfiinţare a unui muzeu în aer liber de sculptură veche. Muzeul de sculptură ţărănească”, considerat astăzi rezervaţie de artă, se află alături de şoseaua care merge de la Mănăstirea Ciolanu, trecând prin tabăra de la Măgura, spre drumul naţional Buzău – Braşov, în punctul Fântâna Rece.
Sunt peste 170 de cruci vechi de două secole, şi chiar mai vechi de la Fântâna Rece, ce au basoreliefuri, cu imagini divine şi cu steme, ultimele fiind şi româneşti şi bizantine, ghizduri de fântână, teici şi jghiaburi, uluce şi alte obiecte, toate din piatră. Astfel a luat fiinţă acest muzeu, unic în ţară, datorita activitatii celor 2 oameni de cultura, de mai sus.

Comments are closed.